"Cîntec pentru Tatiana"

Magda Pukas și Vali Moldovan


Vasile Șeicaru


Nicu Zota, Emeric Imre și George Nicolescu


Andante (Raul Cîrstea și Constantin Neculae)

Ilogica ei serenadă!

"Multe cântece din repertoriul ei sunt dacă nu foarte triste, atunci (dacă ai răbdare şi stare să le asculţi), cel puţin premonitorii . Aici e paradoxul şi partea de ilogic!

Se ştie că folk-iştii nu prea au luat versuri din cărţi, ci mai degrabă versurile şi-au luat drumul lor firesc în volumele poeţilor, după ce au devenit cântece! Aşa s-au întâmplat lucrurile la Cenaclul Flacăra, unde s-au scris poate cele mai frumoase, mai durabile şi mai tulburătoare cântece! După ce se năşteau cântecele, Adrian Păunescu le publica în volumele sale! De aceea fiecare cântec are câte o poveste pe care mulţi dintre voi, cei care iubiţi necondiţionat acest gen de muzică, nici măcar n-o bănuiţi! Doar o parte din mirajul unui cântec, oricât de tulburător ar fi el, i se datorează autorului de muzică, cealaltă, numai poetului! De aceea aproape nimeni nu cunoaşte nimic din "atelierul" intim al naşterii unui cântec! Suferinţele din interiorul Tatianei nu le cunoştea decât ea. Dar ce deschisă era calea pe care o cunoştea doar ea să ne transmită! Fără să-şi propună ceva, doar să facă!.../pe-aici sunt cetăţi, nu sunt case/miroase a mugur strivit/abuzul obloanelor trase/se cere a fi pedepsit/...Dincolo de viaţa pe care o căuta şi nici măcar nu bănuia că tocmai o trăia, Tatiana întâlnea contraste numai de ea văzute, numai de ea simţite! De aceea sub ochii închişi ai "nebunului" artist cu ochii închişi, nimeni nu va bănui ce lumi se închid! Ce diferenţă între artist şi om adeseori! Nici o legătură nu are una cu alta! Una e omul, altul artistul! Artistul e atins de îngeri, e doar cel ce aduce semenilor un semn, un mesaj, o taină, o veste! De asta acum când scriu aceste cuvinte mi-e atât de dor de ea, lipsa ei mă doare ca şi cum o parte din mine a plecat definitiv, nici eu nu ştiu unde, doar că sunt mai sărac cu un vis! Câteodată spunea câte ceva de rămâneai pe gânduri.

La o emisiune, în spaţiul oferit mie pentru o oră şi jumătate (lucru care mi se întâmplă foarte, foarte rar), le-am invitat pe Tatiana, pe Maria şi pe Zoia! Am făcut o mică regie înainte de intra în direct, şi ţin minte că atunci când ne-am întâlnit în cabină, Tatiana s-a apropiat de Zoia, a privit-o senin cu un zâmbet abia perceptibil, a îmbrăţişat-o, şi i-a spus usor la ureche... nu atât de încet încât să n-o aud... "nici nu ştii cât mă bucur să te văd, legendo"!... după care au început să râdă, să facă haz de situaţie! Cât de frumos se întâmpină folk-iştii câteodată! Cât de moral e acum să judeci muzica asta numai după cât de tristă este ea (unii spun deprimantă), lacrima venind spre tine ca un sol-vestitor, iar invitaţia subtilă de a intra în poveste atât de discretă, nu e cazul să vă spun aici, poate altă dată, poate niciodată!.../dar nu este dat ca să vadă/aşa cum prin veacuri mă plimb/ilogica mea serenadă/se-ntoarce-ntr-un timp, fără timp/...Aşa cânta Tatiana când nici nu bănuia cum o priveam din culise, noi cei care încercam să-i desluşim trăirile atât de bine ascunse şi atât de uşor mărturisite dacă erai atent!

Ea n-a deranjat pe nimeni niciodată, n-a cerut şi nu a aşteptat favoruri, a găsit locul cel mai îndepărtat de lume atunci când apărea la un concert până să-i vină rândul la cântat, nu a spus că-i este rău, dar nici că e fericită, se bucura vizibil când asculta vreun cântec pe sufletul ei, de când o ştiu îşi căuta câte un loc în care să stea, patru pereţi unde să locuiască şi să viseze, să locuiască cu chirie, şi ea să nu fie prea mare. Îşi făcea probleme pentru fraţi, părinţi, pentru fiul ei, iar când a început să-i piardă pe drum, s-a închis tot mai mult în ea, aşa cum fac mulţi, fără ca cineva să bănuiască zilele şi mai ales nopţile când muşcă din pernă sau din pământ, fără martori, destăinuiri sau exagerări! Starea de milă la adresa ei a dezgustat-o şi a respins-o de la început, şi atunci când simtea că vine vorba de aşa ceva, dispărea ca şi când n-ar fi fost acolo! .../nu te mai găseam/şi am scos ocheanul/dincolo de geam/ vuia oceanul.../Pronunţă-i numele, ascultă-i muzica şi iubeşte-o necondiţionat dacă imaginea ei ţi-a captat măcar pentru câteva secunde atenţia!" Vasile Şeicaru

"Nu e de ici, de colo să ştii că Dumnezeu ţi-a modelat sufletul din cel mai bun aluat şi apoi ţi-a dat drumul în lume să te dăruieşti, să te risipeşti şi apoi să te aduni iar doar pentru că aşa a fost voinţa Lui şi doar pentru că ştia că noi aveam nevoie de o lecţie de moralitate, de verticalitate, de puterea exemplului" Maria Gheorghiu

Şi totuşi, există...

Unii oameni pe care-i întâlneşti pe parcursul vieţii lasă în urma lor un dor veşnic. Sunt momente când ţi-e atât de dor de cineva încât l-ai smulge din amintiri ca să-l poţi îmbrăţişa cu adevărat. ''...''

"În Anul Domnului 2008, pe ţărmul unei mări dragi, în cadrul unui festival de notorietate, Magda Puşkaş îi dedica surorii ei de suflet şi cântec, Tatiana, o "Baladă de-nourare". "Până dincolo de dor,/ Coborât-am să-mă-nnor/ Cu tristeţea să mă-nchid/Într-o lacrimă de frig." A venit anotimpul în care, uite, verbele noastre au căpătat cenuşiul trecutului, dar dacă vom aplică dialectul inimii inventat de Tatiana şi lăsat nouă prin cântecele sale, târziul şi trecutul vor avea numai valoare istorică în muzeul sentimentelor adevărate. "Până dincolo de mine/Am plecat cu nu ştiu cine/ Prin tăceri mă videcam/ Dintr-o lacrimă cântam." Ea ne-a dăruit fiecăruia mai mult decât ne aşteptăm şi a făcut-o printr-un amestec unic, original, de ingrediente: responsabilitate faţă de darul cu care a binecuvântat-o Dumnezeu, abilitatea de a gândi şi conversa cu umor şi bun simţ, atitudine de învingător în faţă încercărilor vieţii. Şi pentru că marile realizări, marile pasiuni presupun multă energie şi mari riscuri, a trăit anii cu care a fost hărăzită cu intensitatea unei fuziuni nucleare a lutului stelar. "Până dincolo de dor/ Dor prin lut trecut/ Dincolo de lume, de mine/ Printr-o lacrimă cântam/ În tăceri visam/ Că mă pot acolo ascunde." Dar nu cred că e cazul să socotim anii, ci să numărăm zilele fericite.

Din ele şi-a generat forţa ca din tristeţe să fie bună, multiplele încercări au făcut-o mai puternică şi, după toate acestea, a rămas umană, găsindu-şi propriul mod de a fi fericită, transformând în valoare tot ce i-a ieşit în cale. "Până dincolo de fir/ Am plecat ca să mă mir?/ Şi simţeam şi mă miram/ Că prin cântec reînviam." Şi atunci când boala i-a atins trupul, Domnul i-a dat înţelepciunea de a se exprima arătând importanţa darului care e iubirea şi viaţa, luptând pentru ele până în ultima clipă. "Până dincolo de lume/ Am plecat spre nu ştiu unde/ Prin tăceri mă vindecam/ Dintr-o lacrimă cântam." Moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Prin "Vă las cântecele mele" şi-a asigurat tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte sufletească.

Nu ne rămâne decât să ne hrănim din ele nemurirea sufletului cu toate acestea azi, pentru mâine poate fi prea târziu. "Colo dincolo de dor/ dincolo de fir/ Într-o margine pluteam/dintr-o lacrimă cântam/prin cântec reînviam." Magda Puşkaş

text: Editia de colectie Jurnalul National (14 septembrie 2009)

video: Folk4me